Odinioară şi acum
Aruncându-ne în urmă
Ochii noştri sufleteşti
Către anii din vechime
A vieţii creştineşti,
Mintea noastră se uimeşte
De sfinţenia de-atunci,
Limba fără grai rămâne,
Ne simţim ca nişte prunci.
Căci vedem păgânatatea
Dând război necontenit
Adunările creştine
Din Apus şi Răsărit.
Şi aflăm credinţa sfântă
Ca un foc atunci arzând
Iar Biserica în culmea
Biruinţelor şezând.
Adâncindu-ne mai tare
În trecutul depărtat
Al Bisericii creştine
Gândul nostru stă mirat:
Uriaşi vedem în faţă
Pe străbunii credincioşi,
Noi suntem pe lângă dânşii
Toţi, pitici neputincioşi.
Fruntea lor având cununa
Razelor dumnezeieşti
Ni se-apleacă de ruşine
Ochii noştri cei trupeşti.

Mici la suflet, mari la patimi,
Noi aproape nu-ndrăznim
Să mai cugetăm la Slava
Noului Ierusalim!
Despre viaţa minunată
A celor "întâi nascuţi"
Lumea astăzi nu mai ştie,
Sfinţii stau necunoscuţi!
Astăzi traistele ştiinţei
S-au umplut cu născociri,
Iar de tainele credinţei
Lumea nu mai are ştiri!
Toată straduinţa lumii
Este spre a dovedi
Că "Materia e totul,
Duhul n-are unde fi"!
Cât de mult se mai înşeală
Cel numit "Cuvântător"
Care cearcă numai "firea"
Neştiind pe "Făcator"!

Sfantul Ioan Iacob de la Neamt